jump to navigation

Magnitudinea aparentă şi magnitudinea absolută Martie 16, 2010

Posted by EvolutieStelara in Evolutie Stelara.
Tags: , ,
1 comment so far

Magnitudinea absolută a unei stele reprezintă magnitudinea ei dacă ar fi situată la 10 pc. (32,6 ani lumina)

Raportul de luminozitate între două stele:

Aşadar:

–         stelele strălucitoare pot fi indepărtate (Deneb, Cygnus);

–         cea mai apropiată stea de Soare (Proxima Centauri) este foarte mica;

–         Soarele nu este o stea foarte strălucitoare;

–         adusă în locul Soarelui, Sirius ar fi de 40 de ori mai strălucitoare decât acesta;

Strălucirea unei stele reprezintă caracteristica stelelor numită magnitudine stelară. Termenul de magnitudine se foloseşte de asemenea pentru orice obiect astronomic observat pe cerul nopţii. După cum am menţionat şi mai devreme, prima persoană care a clasificat stelele după magnitudine a fost astronomul grec Hipparchus, folosind o scară de la 1 la 6 ( 1- cea mai strălucitoare, 6- cea mai puţin strălucitoare ). Cu toate acestea, astăzi putem observa stele mai slabe ce ajung  la magnitudinea 13. Deoarece acesta se referă la  strălucirea stelei asa cum o percepe un observator de pe Pământ, termenul cel mai potrivit ar fi cel de strălucire aparentă sau mai corect cel de magnitudine aparentă având notaţia m.

Pentru început poate fi derutant faptul că stelele mai strălucitoare au o magnitudine mai mică. Aceasta se datorează clasificării convenţionale şi arbitrare prin care s-a acceptat că steaua de magnitudine 1 este mai strălucitoare decât cea de magnitudine 6. Cu alte cuvinte este nevoie de 100 de stele de magnitudine 6 pentru a emite lumina unei singure stele de magnitudine 1. Definiţia termenului a fost apoi expusă în felul următor: unei diferenţe de 5 magnitudini îi corespunde exact un factor de 100 în strălucire. Diferenţei de o magnitudine îi corespunde un factor de 2,512 în strălucire.

Aceasta se reprezintă prin următorul calcul:

Folosind această scară modernă a magnitudinilor, multe obiecte au acum magnitudine negativă. Sirius, cea mai strălucitoare stea are magnitudinea – 1,44m; Venus când este cea mai strălucitoare are ; Luna plina are  iar Soarele are .

Raportul dintre magnitudinea aparentă şi strălucire

Avem doua stele S1 şi S2 cu magnitudinea aparentă m1 şi m2 şi strălucire b1 şi b2 . Relaţia dintre cele două magnitudini poate fi scrisa astfel:

(mai mult…)

Strălucire şi luminozitate Martie 13, 2010

Posted by EvolutieStelara in Evolutie Stelara.
Tags: , , , , ,
4 comments

Văzuţi de pe Pământ, toţi aştri au o anumită strălucire. Această strălucire este aparentă şi depinde de distanţa dintre Pământ şi astru şi de strălucirea intrinsecă a acestuia din urmă. În 1200 î.Hr. astronomul Hipparchus a împărţit stelele după strălucire astfel încât fiecare stea aparţinea uneia dintre cele 6 clase de mărime: stelele de mărimea 1 erau cele mai strălucitoare iar cele de mărimea 6 erau cele mai slabe ca luminozitate. Treptat termenul de mărime s-a transformat în magnitudine. O magnitudine superioară însemnă o strălucire de două ori mai puternică decât cea inferioară.

În imaginea de mai jos avem reprezentările celor 6 magnitudini stelare începând cu cea de magnitudine 1 (stânga) şi terminând cu cea de magnitudine 6 (dreapta).

În 1856, Pogson a revizuit scara magnitudinilor stelare. Astfel a definit că o stea de magnitudinea 1 este de 100 de ori mai strălucitoare decât una de magnitudinea 6. De asemenea pe cale empirică a stabilit faptul că un ordin de magnitudine are un factor de creştere sau descreştere a strălucirii  egal cu 2,512. În acest scop a utilizat ca etalon steaua Vega, cu magnitudinea 0, urmând ca mai apoi pornind de la acest etalon să calculeze şi stralucirea altor stele cunoscute la aceea dată.

Raspunsul sistemului nervos uman este logaritmic. O creştere a semnalului receptat pe cale senzorială (luminos, acustic) nu se identifică sub forma unei adunări a intensitatii ci ca o multiplicare.

Strălucirea unei stele este strălucirea observată de ochiul uman de la depărtare, în domeniul spectral la care este sensibil, cu toate că stelele emit energie pe întreg spectrul.

Există un număr imens de stele şi galaxii pe cerul nopţii şi în general acestea sunt alimentate într-o măsură mai mare sau mai mică de acelaşi proces ca şi Soarele.

Stelele se diferenţiază în funcţie de multe caracteristici cum ar fi masa, dimensiunea şi printre cele mai importante luminozitatea L. Luminozitatea se măsoară în watts (W) sau sub formă de multiplu a luminozităţii solare L. ( un watt reprezintă 1 Joul/sec. Luminozitatea Soarelui este de 3,86 x 1026 W şi se notează cu simbolul L). Aceasta reprezintă cantitatea de energie emisă pe secundă. Luminozitatea nu poate fi determinată direct pentru că strălucirea unei stele, aşa cum este văzută de pe Pământ depinde de distanţa la care se află steaua cât şi de luminozitatea intrinsecă. Spre exemplu α Centauri A si Soarele au liminozităţi similare, însă pe cerul nopţii α Centauri A este doar un punct luminos slab întrucât este situat de aproximativ 280.000 de ori mai departe de Pământ decât Soarele.

Pentru a putea determina luminozitatea intrinsecă a unei stele este nevoie să îi cunoaştem strălucirea aparentă definită prin cantitatea de lumină ce ajunge pe Pământ pe o unitate de suprafaţă. Astfel termenul ştiinţific pentru strălucire aparentă este fluxul.

Pe măsură ce lumina se depărtează de stea, se va dispersa în spaţiu pe regiuni tot mai vaste, supunându-se legii pătratelor inverse. Dacă Soarele ar fi observat de la o distanţă de două ori mai mare decât cea existentă în prezent, ar părea mai slab cu un factor de 22 = 4. Dacă l-am vedea de la o distanţă de 10 U.A. ar părea de 102 ori mai slab. Dacă am observa Soarele aflat în aceeaşi locaţie ca α Centauri A, ar fi mai slab de 270.0002 ceea ce înseamnă de 70 de miliarde de ori mai slab.

Legea pătratelor inverse descrie cantitatea de energie care este receptată de ochiul uman sau de un alt detector. Să ne imaginăm o sfera imensă, cu o rază d, centrată pe o stea. Cantitatea de lumină ce răzbate printr-un metru pătrat din suprafaţa stelei este luminozitatea (L), divizată la totalul suprafeţei sferei. Suprafaţa unei stele fiind dată de formula 4πd2 putem deduce că pe măsură ce sfera este mai mare, raza d este mai mare şi lafel se întâmplă şi în cazul luminozităţii.

Această cantitate, flux de energie care ajunge la ochii noştri este aşa cum am menţionat mai sus, strălucirea aparentă (uneori denumită simplu strălucire). Se măsoara în watts pe metru pătrat ( W/m2 ).

Formula pentru luminozitate şi distanţă

Relatia dintre distanţa, strălucire şi luminozitate este dată de:

unde ,

b = strălucirea stelei exprimată în W/m2

L = luminozitatea stelei exprimată în W

d =  distanţa până la stea exprimată în metri.

(mai mult…)